Adică, mă rog, prima schiţă pentru nivelul trei, imaginea finală eu o vad mai periată si poate cu ceva intervenţii de desen... oricum, în mare asta e ideea. Şi acum ia să lămurim conceptul de nivel trei, care presupune o înţelegere superioară a textului. Aşa cum pricep eu povestea, vizirul este un anti-erou (nu un personaj negativ, ci pur şi simplu unul care eşuează pe parcursul naraţiunii - vezi Gavrilescu din
La Ţigănci). În loc să exploateze momentul de luciditate spirituală - vede Moartea- el este copleşit de frică şi alege escapismul în locul iluminării. Fuga spre Samarkand poate fi citită ca un refugiu în locuri comune, o risipire în superficialitate şi teluric, echivalent al bruierii oricăror tentative de comunicare cu spiritualitatea - comportament similar cu cel al omului contemporan, pe care frica de singurătate şi simplă contemplare îl goneşte spre cele mai stranii forme de divertisment. Şi astfel el ratează adevărata întâlnire, aceea din Bagdad.
O altă variantă pentru nivelul doi... Ideea ar fi aşa: Bagdadul este din punct de vedere simbolic, un soi de paradis inocent şi inconştient. Prin întâlnirea cu personajul feminin, în viaţa vizirului intră Iubirea (-şi aşa începe totul... pentru că iubirea este poarta spre viaţă, iar viaţa este inseparabilă de moarte). A doua imagine - I admit, cea mai schioapă in momentul de faţă...- repreyintă dragostea de cunoaştere, de călătorie - aşadar importanţa se mută de pe ajungerea la Samarkand la ceea ce se cumulează pe parcursul drumului. Iar ultima imagine este sosirea - şi ieşirea din jocul în care a intrat în prima imagine.
