Vizirul în varianta sa mai puţin gogoaşă şi...
Moartea. Aici nu sunt ff sigura de culori (argh, mai mult de trei culori, not enough ram, zice creierul meu de graficiană).
miercuri, 30 aprilie 2008
Le noir - never ending
Vizirul în varianta sa mai puţin gogoaşă şi...
Moartea. Aici nu sunt ff sigura de culori (argh, mai mult de trei culori, not enough ram, zice creierul meu de graficiană).
marți, 29 aprilie 2008
Ilustraţii victoriene
Nu sunt sigură ca rozul e cea mai buna idee pentru ultima imagine. În plus, cred că le lipseşte la toate ceva... poate nişte chenare. Cât despre nivelul la care se încadrează, aş zice undeva între 2 şi 3.
luni, 28 aprilie 2008
duminică, 27 aprilie 2008
Le noir - next level...
Deasupra sunt desenul iniţial şi prima etapă. Mai jos e ce-a ieşit după o `fotoşopare` serioasa. Personajul este, evident, califul - aşa cum arată îmi aminteşte nu numai de Emre Orhun, ci şi de ilustraţiile unei cărţi din copilăria mea - Bertoldo şi Bertoldino, parcă se numea...
Ei, ce bine mi-ar prinde mine acuma un scratchboard adevarat... ehehe...
Le noir...
Ei, deeegeaba... orice as face, tot la miniatură ma întorc. Tentaţia e prea mare şi-mi place prea mult...
Iar acesta este Emre Orhun : http://www.emreorhun.com/ - lucrează pe scratchboard... ticălosul...
Nivelul 2
Ei, nivelul doi nu se mai concentrează pe poveste, ci pe simbolistica personajelor - vizirul este cel care declanşeaza acţiunea prin frică, califul e observatorul si moartea este... un fel de creatura omniscientă, presupun (nu suna ff bine acuma, da garantez ca în licenţă o sa fie mai coerent şi mai bărbos textul...)
sâmbătă, 26 aprilie 2008
Ilustraţii pentru nivelul 1
Întrebare: Ce este nivelul 1?
Răspuns: Este primul nivel de lectură si presupune o percepţie superficială a textului, adică ne încântă naraţiunea în sine, nu mesajul.
Cum a început totul...
Într-o dimineaţă, califul unei cetăţi vestite l-a văzut pe marele vizir pradă unei straşnice tulburări. L-a întrebat care este pricina, iar vizirul i-a spus:
-Îngăduie-mi, rogu-te, să părăsesc chiar astăzi cetatea.
-De ce ?
-Azi de dimineaţă, când am străbătut piaţa ca să vin la palat, am simţit o izbitură în umăr. M-am întors şi am văzut moartea uitându-se tintă la mine.
-Moartea ?
-Întocmai. Am recunoscut-o pe dată, aşa cum era ea îmbrăcată în negru şi cu un şal roşu. Este aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraş tot acum. Am să iau calul cel mai iute şi deseară am să fiu la Samarkand.
-Era chiar moartea ? Eşti sigur ?
-Cât se poate de sigur. Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că era ea, aşa cum ştiu că tu eşti tu şi nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.
Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile orasului, îndreptându-se spre Samarkand.
Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să iasă din palat. S-a dus în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea.
Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată şi s-a înclinat în semn de respect.
-Am să te întreb ceva, i-a spus încet califul.
-Te ascult.
-Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic şi, după câte ştiu, cinstit. De ce azi de dimineaţă, când venea la palat, l-ai împins şi l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el ?
Moartea a părut uşor surprinsă şi i-a răspuns califului:
-Nu voiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el. Doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulţime şi l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ.
-De ce mirare ? a întrebat califul.
-Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand.
Jean-Claude Carriere - Cercul Mincinoşilor, Humanitas, 1999, Bucureşti, pag 123-124
-Îngăduie-mi, rogu-te, să părăsesc chiar astăzi cetatea.
-De ce ?
-Azi de dimineaţă, când am străbătut piaţa ca să vin la palat, am simţit o izbitură în umăr. M-am întors şi am văzut moartea uitându-se tintă la mine.
-Moartea ?
-Întocmai. Am recunoscut-o pe dată, aşa cum era ea îmbrăcată în negru şi cu un şal roşu. Este aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraş tot acum. Am să iau calul cel mai iute şi deseară am să fiu la Samarkand.
-Era chiar moartea ? Eşti sigur ?
-Cât se poate de sigur. Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că era ea, aşa cum ştiu că tu eşti tu şi nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.
Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile orasului, îndreptându-se spre Samarkand.
Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să iasă din palat. S-a dus în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea.
Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată şi s-a înclinat în semn de respect.
-Am să te întreb ceva, i-a spus încet califul.
-Te ascult.
-Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic şi, după câte ştiu, cinstit. De ce azi de dimineaţă, când venea la palat, l-ai împins şi l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el ?
Moartea a părut uşor surprinsă şi i-a răspuns califului:
-Nu voiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el. Doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulţime şi l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ.
-De ce mirare ? a întrebat califul.
-Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand.
Jean-Claude Carriere - Cercul Mincinoşilor, Humanitas, 1999, Bucureşti, pag 123-124
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
